Dan Adrian Cherciu
Se împlinesc, în câteva zile, 36 de ani de la prima mea participare la un protest. Nici atunci Craiova nu a cunoscut amploarea protestelor din alte orașe, cum ar fi Bucureștiul sau Timișoara, motiv pentru care orașul apare în istorie la coada localităților după numărul celor ieșiți să-și ia porția de libertate.
Ca un arc peste timp, am participat din nou acum, în prima seară a protestelor îndreptate împotriva celor care au capturat justiția și eliberează pe capete infractori de calibru, speculând lacunele legii. Prost făcute și nu întâmplător. Locul: în fața Judecătoriei Craiova, foarte aproape de locul în care m-am alăturat în decembrie ’89 coloanei protestatarilor de la Fabrica de Avioane și Electroputere. Iar seria coincidențelor continuă.
Decembrie dimineața atunci, decembrie seara acum. La fel de frig, atunci cu mai mult soare. Și atunci, și acum, în jurul meu mulți tineri, doar că atunci eram eu tânăr, iar de această dată le-am stricat media de vârstă. Foarte mulți craioveni ne priveau în decembrie ’89 din spatele perdelelor, acum al tastaturilor sau, și mai mulți, grăbiți să se îmbete cu luminițele din Centru.
Cum să te miri, din vremea conchistadorilor spanioli e cunoscută predilecția indigenilor pentru tot ce strălucește, încât erau dispuși să schimbe aur contra mărgele și cioburi de oglinzi.
Mi-aduc aminte perfect că nu m-am ferit atunci să fiu prins în poze. Văzusem clar pe cineva înarmat cu un aparat foto în spatele unei perdele, aflat într-un apartament de la etaj, situat în blocul de vizavi de Teatrul Național. Sigur nu pregătea vreun reel de interes personal, ci probabil unul comandat de „organe”. Cu toate astea, am început să-i fac frenetic cu mâna. În față, urcat în spinarea cuiva, un domn cunoscut pentru filmările de la nunți, își rotea camera ca să ne prindă pe cât mai mulți în videoclip.
Țopăiam și eu, cu speranța că voi apărea în vreun colț de cadru. Și la Judecătorie s-au făcut poze și clipuri. Chiar eu am făcut și postat trei. Am constat că, dacă mă caut cu atenție, apar în câteva. În ’89 nu am mai aflat niciodată ce s-a întâmplat cu caseta VHS, nici dacă am reușit să mă fac vizibil.
De la Revoluție încoace nu am mai lipsit de la niciun protest pentru cauze în care cred. Am fost pe scările Universității în perioada Iliescu, când, deși nu mi-am luat-o de la adepții lui „Iliescu apare, Soarele răsare”, a fost cât pe-aici. Am fost în coloana îndreptată împotriva Ordonanței 13, am urlat împotriva suspendărilor samavolnice ale lui Băsescu, practic nu am lipsit de la vreuna, chiar dacă nu mai mi le amintesc pe toate, probabil din cauza vârstei.
Sunt la momentul în care mă întreb de ce am făcut-o. Știu sigur că nu am fost la vreun protest ca să mă pun bine cu cineva și, cu atât mai puțin, să aștept vreo recompensă. Mai degrabă, să-i încurajez și pe alții să ni se alăture. Dar aș minți dacă aș spune că am făcut-o dezinteresat.
Deși nu m-a plătit nimeni, nu am primit vreun sendviș, vreo funcție sau măcar vreo indemnizație de reprezentare prin CA-uri, am câștigat enorm. Dacă, prin absurd, cineva i-ar fi prezentat tânărului din ’89 unde va fi peste 36 de ani, ce experiențe va avea, pe unde va călători, ce oameni și locuri va cunoaște, acesta i-ar fi răspuns, „știi ceva, mă lași?!”.
Nu multora li se întâmplă ca realitatea să le bată visul. Ori, măcar pentru asta, a meritat, iar dacă mă gândesc bine, aș spune că am primit de la soartă mai mult decât am oferit. Am ieșit în câștig.
Tot ce am scris mai sus e o dedicație pentru cei care au luat în derâdere protestul celor 100 de la Craiova. Și celor care vor să-l trimită în derizoriu. Nici în Decembrie ’89 Craiova nu a figurat printre orașele cu cel mai mare număr de protestatari. Dar, nu numărul contează.
P.S. Să nu uit și să răspund întrebării retorice din titlu, aș spune că nu a fost deloc degeaba. Ca dovadă, dacă aș da replay la viață, nu aș edita clipul.
Despre autor
